...imi place Cioran, mereu mi-a placut...vara asta insa l-am redescoperit,dar altfel, e si normal...crestem, ne maturizam, poate chiar ne schimbam.
...nu sunt de acord cu ideile lui despre Divinitate...dar inteligenta lui e remarcabil in toate lucrarile indiferent de tema si chiar de varsta la care apareau.
Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente şi senzaţii violente. Preocupat de problema morţii şi a suferinţei, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supravieţuirii.
Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingenţa fiinţei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârşitul civilizaţiei, ameninţarea Răului, refuzul consolidării prin credinţă, obsesia absolutului, viaţa ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaştea bine din vastele sale lecturi şi mai ales din autorii şi memorialiştii perioadelor de decadenţă, de unde reflecţiile marcat gnostice şi antimoderniste, oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului şi civilizaţiei. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile şi nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat. Astăzi, el este pe cale să se distrugă prin obiectivare de sine, producţie şi reproducţie irepresibilă, exces de autoanaliză, de transparenţă şi prin triumful artificialului.
De curand am inceput sa citesc "Exercitii de admiratie"... la finalul cartii este un mini-eseu despre o Ea...mi-a placut, m-a mirat...si-am sa-l transcriu...
Ea nu era de aici...
N-am intalnit-o decat de doua ori. E putin.Dar extraordinarul nu se masoara cu masurile timpului. M-a cucerit din prima clipa cu aerul ei absent si instrainat, cu soaptele ei(caci nu vorbea), cu gesturile sovaielnice, cu privirile ce lunecau peste fiinte si lucruri, cu prezenta ei de spectru adorabil. "Cine esti? De unde vii?", iata intrebarea care iti venea sa i-o pui fara sa stai pe ganduri. N-ar fi putut raspunde, intr-atat se confunda cu misterul ei ori nu-i placea sa-l tradeze. Nimeni nu va sti niciodata cum de izbutea sa respire, ce ratacire o facea sa cedeze magiei suflului, si nici ce cauta printre noi. Sigur este ca nu era de aici si ca nu ne impartasea decaderea decat din politete ori din cine stie ce curiozitate morbinda. Doar ingerii si bolnavii incurabili pot inspira un sentiment analog aceluia pe care-l incercai in preajma ei. Fascinatie, tulburare supranaturala!
Din prima clipa cand am vazut-o m-am indragostit de timiditatea ei, o timiditate unica, de neuitat, care-i dadea infatisarea unei vestale istovite in slujba unui zeu clandestin sau a unei mistice ravasite de dorul unui extaz, neinstare sa se mai reintoarca vreodata printre evidente!
Coplesita de bunuri, rasfatata dupa cantarul lumii acesteia, parea totusi deprinsa de toate, in pragul unei cersetorii ideale, sortita sa-si murmure saracia in miezul imperceptibilului. De altfel, ce-ar fi putut sa posede si sa rosteasca, de vreme ce tacerea ii tinea loc de suflet, iar perplexitatea- de univers? Nu aducea ea aminte de-acele fapturi iscate din lumina lunii, despre care vorbeste Rozanov? Cu cat te gandeai la ea, cu-atat erai mai putin inclinat s-o judeci dupa gusturile si vederile timpului. Sta parca sub povara unui blestem din alte vremi. Din fericire, insusi farmecul ei facea parte din revolut. Ar fi trebuit sa se nasca sub alte zari si intr-o alta epoca, in mijlocul landelor din Haworth, in ceturi si dezolare, alaturi de surorile Bronte...
Cel ce stie sa descifreze chipul omenesc citea cu usurinta pe al ei ca nu e osandita sa dureze, ca va fi crutata de cosmarul anilor. In viata fiind, parea atat de putin complice vietii, ca, n-o puteai privi fara sa te gandesti ca n-ai s-o mai revezi niciodata. Un ADIO nespus era insemnul si legea firii sale, gloria ursitei sale, pecetea trecerii ei pe pamant; de-aceea il purta ca pe un nimb, nu din ostentatie, ci din solidaritate cu nevazutul.
ROZANOV (1856 - 1919), a fost unul dintre cei mai contoversaţi scriitori şi filosofi ai perioadei antebelice din Rusia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu