Cineva, nu remarc niciodata cine, spune deodata neutru, intr-o doara, stand la o coada undeva, sau inghesuit intr-un autobuz, spune asa, fara nici o intentie precisa, numai ca sa zica ceva sau numai ca sa nu spuna altceva "ei, a venit si iarna". An de an aceasta exclamatiee, aceasta acceptare, se repeta, venind pentru mine la fel de brusc de fiecare data semnalul mirat al unei treziri, al renuntarii la iluzia frunzelor prea stralucitoare pentru a-si recunoaste moartea, de iluzia fructelor prea coapte pentru a-si marturisi putrezirea.
Saptamani, luni intregi ma lasasem, de fiecare data, purtata de valuri colorate ale unui entuziasm mascand luminos disparitii si deznadejdii. De fiecare data uitasem sa pun singura un termen acelei suspecte blandeti curgand ca o miere prin arbori si naivitatii viorelelor, crezand ca pot sari o etapa, anuntand o primavara neplatita cu geruri, obtinuta pe credit. De fiecare data exclamatia impersonala, fatala a cuiva, ma gaseste nepregatita, ma umileste si ma intoarce brusc cu fata spre lume." Ei, a venit si iarna." Si deodata nu se mai poate ascunde nimic, nu se mai potoleste nimic, totul e urat, tensionat, frunzele sunt carbonizate de brume, iarba incalcita de frig. Si daca in aceasta generala, descurajare mai exista gand viu, nascator de sens, este speranta ca, acoperiti de promoroaca si incremeniti de ger, mareti si inflexibili in suferinta lor in sfarsit demna, arborii nu se vor mai pleca dupa cum bate vantul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu