Exista HAOS sub cer si situatia este excelenta.

...i-am cerut sa scrie ceva despre titlul blogului...si a scris...a scris...gandindu-se la...la ce...



E toamna plangareata si trista, ca un copil ce a zdrobit in palma un fluture din prea multa iubire...Ploua. Daca mi-as intinde o mana spre fereastra oare as simti ploaia? Poate doar apa. Si cu toate astea ce-as putea spune despre apa? Uneori, fara sa vreau sunt chiar EU...cerul, ploaia, apa, dar...e straniu. Oare cum de reusesc sa ma gasesc in cele mai neasteptate stari, sa fiu pretutindeni si totodata sa-mi lipsesc cu desavarsire mie?
Nicio infermitate a lumii nu mi se pare mai demna de mila decat uitarea si niciun elan al mintii noastre n-ar avea sens daca nu s-ar prabusi si nu ar sfarsi in necunoastere. Parca-l aud pe Cioran vorbindu-mi astfel: "Nu traim decat pentru ca ne lipseste cunoasterea." "Furiilor, nestiintei datoresc tot ce stiu. Cand tot e stiu dispare atunci gol, cu lumea goala, incep a intelege totul" Imi dispalce sa ma stiu nihilista, gnomica, electica, chiar si pentru o clipa sau chiar si-ntr-un punct de vedere.
Ma autoinvit la o cafea. Accept desi as putea la fel de bine sa o refuz. Eu si gandurile mele adormite...sa vorbim despre ce? Sub ce semne de intrebare vechi sau noi sa-mi rastignesc curiozitatea, nelinistea si nesomnul.
In ce ploi primordiale sa-mi tulbur sau sa-mi limpezesc cautarile cand in orice hartuire a existentei mele, redescopar o cale, mereu alta spre haos. Cand spun haos, sa-mi inchipui...ce??? ceva dezorganizat, transfigurat, pierdut? Cine ma invata sa spun asta? Cine ma indeamna s-o cred? Lumea imi pare un paradis neizbutit. In care ORICE, trebuie sa insemne CEVA. Oamenii niste atomi imbatati de cunoastere. Nu iau apararea omenirii dar ma intreb-si intrebarea mea e o razsvratire impotriva propriei mele fiinte:..ce creator si-ar neglija propria creatie atat de mult incat sa vada in risipirea ei cea mai inalta stare a eternei sale arte? Sa fie Dumnezeu, atat de necrutator cu el insusi? NU! NICIDECUM! Nu e vorba de un impas voit, in atingerea de catre om, a constintei eterne. Am refuzat paradisul pentru ca ne-a fost daruit cu prea multa usurinta si ne-am incapatanat sa aratam ca suntem capabili sa-l descoperim singuri, asadar omul a creat lumea in imaginatia sa, ca o copie infidela din paradisul, din care au fost izgoniti.
Cu fiecare picior de pamant descoperit, am ingropat cate un petic de cer, cu fiecare templu inaltat, si-a confundat sufletul in vina. Omului ii este dor de Dumnezeu, de paradis, de intaia fericire pentru a plati cu pretul nasterii LUI.
Ma aplec peste ceasca mea de cafea...imi zaresc chipul incruntat intr-o contemplare absurda. As rupe intr-o clipa toate tratatele sau manuscrisele de filosofie,-m-as descalta de toate cautarile zadarnice de pana acum., mi-as dezbraca ratiuneade orice negare, m-as detasa de lume, de acordurile ei comune si toate astea doar pentru a putea sa am propria parere despre TOT.
Vreau sa tintesc in vid, sa eliberez prima constiinta incatusata de cunoastere, sa zaresc acel "punc eminescian" sa-l vad cum creste si cum prinde forma a tot ce exista.
Dar nu pot inchide ochii iremediabilului, sa ma prefac ca nu observ, exasperarile rispite la tot pasul, tablourile neterminate ale unei fericiri nemaigasite sau urmele cruzimii constiintei umane, estompate in istorie.
Cine sunt eu sa pot schimba fata lumii?
Si daca as reusi sa fac asta, atunci ce chip i-as putea da lumii astfel incat sa fie indragita inca de la prima vedere, fara a fi silita sa povesteasca despre nedreptatile sale. Sa fac lumea sa taca? Nu pot!. Pentru ca ea vorbeste prin mine. Sunt avocatul lumii...; lumii pe care o percep eu in imaginatia mea ai care poate fi diferita si este de lumea pe care o vezi tu.
In tot vacarmul mental, descopar o sintagma salvatoare, un fel de Arca a lui Noe.
Nitzche, spune ca:" trebuie sa ai un haos in tine, pentru a da nastere unei stele care danseaza" sa inteleg ca orice negare va sfarsi autosufocandu-se intr-o credinta biruitoare?
Ortega, distingea intre idei pe care le avem si credinte in care ne gasim. Nici nu-mi vine a intreba, cum ar fi daca m-as intalni cu propriile mele idei in credintele altcuiva??? De aceea tot ce observ, sau nu observ, tot ceia ce accept sau reneg, tot ceia ce ma alerga sau ma asteapta are legatura directa cu ideile si credintele mele despre lumea care se formeaza in mintea mea ca urmare a perceptiilor acumulate de propria constiinta. Atat timp cat ceia ce numesc haos nu ma indeparteaza de Dumnezeu ci din contra, ma aproprie si mai mult, atunci nu pot decat sa ma bucur ca: "exista HAOS sub cer si situatia este excelenta."
Imi beau si ultima inghititura de cafea, rememorand un nou citat din Cioran, ma incanta, ma vrajeste, e o vraja care ma sperie, care ma prinde si ma leaga cu superbul lant aforistic.
Tot Cioran raspunde intrebarilor mele din dimineata aceasta: "nu exista alt paradis decat cel din strafundul fiintei noastre","ca intr-un eu al eu-lui, dar pentru al gasi acolo, mai trebuie sa fi cutreierat, totalitatea paradiselor, revolute si posibile, sa le fi iubit si urat, xu iubirea fanalismului, sa le fi cercetat si respins mai apoi, cu competenta deceptiei. Se va spune cumva ca, ca inlocuim o fantoma cu alta, ca prezentul vesnic, nu-i mai desoi decat basmele varstei de aur,ca Eu-l originar, temei al sperantei noastre, ne duce cu gandul la vid si de fapt nu-i nici altceva? Fie! insa un vid ce-si revarsa preaplinul nu contine mai multa realitate decat istoria tot cuprinsul ei?" Nu-i asa ca are dreptate? Tu, ce zici?

by Cata