Nu ţin minte când şi cum s-a născut pentru prima oară în mine ideea că orice mi se întâmplă se întâmplă spre binele meu, că, indiferent cât de dramatică, orice întâmplare e o experienţă şi orice experienţă un câştig, dar eram încă destul de mică, din moment ce nu-mi doream decât să ajung mare, când - îmi amintesc - mă consolam de orice necaz cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să cresc fără îndoială mai repede.
În orice caz nimic nu m-a clintit din ciudata mea credinţă şi dacă timpul, trecând, a reuşit totuşi să schimbe ceva, nu esenţa ideii mele a reuşit s-o schimbe, ci finalitatea ei: când mi se întâmplă un necaz mă consolez cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să îmbătrânesc fără îndoială mai încet.
Am observat că despre lucrurile prea serioase nu îndrăznesc să vorbesc decât puţin în glumă. Asemenea unei măşti, tonul jucăuş reuşeşte nu să ascundă, ci să stilizeze gravitatea celor spuse. Absoluta mea încredere în puterea benefică a experienţei şi-n forţa curativă a suferinţei s-a transformat cu timpul dintr-o concepţie de viaţă, într-un destin, şi chiar într-un destin literar - din moment ce orice mi se întâmplă reprezintă un spor de cunoaştere şi, la rândul lor, toate jertfele de pe altarul cunoaşterii au, cu puţin noroc, şansa de a fi aprinse de ochiul zeului şi transformate în pagini, eu însămi nu sunt decât un prilej dat vieţii să se întâmple, un martor benevol şi plin de atenţie al propriilor mele tragedii. Veşnic plecat de acasă, mereu în documentare în propria sa viaţă, spiritul meu este prea ocupat cu privitul pentru a putea fi cu adevărat înfrânt sau învingător şi chiar pentru a putea fi. A fi şi a privi devin două verbe opuse şi violent exclusive în lumina unui întreg destin. A fi sau a privi, asta e întrebarea.
În această perspectivă, a aştepta nu înseamnă a pierde timpul, ci a te împărtăşi dintr-o psihologie colectivă infinit sugestivă; a fi înşelat nu e numai o umilinţă, ci şi o revelaţie; a fi lovit nu e numai o durere, ci şi o descoperire. A merge cu autobuzul, a vizita un bolnav, a fi bolnav chiar, a vorbi cu un copil, a face piaţa, a întâlni un prieten, a fi nedreptăţit, a fi lăudat, a fi iubit, a nu fi iubit devin, din simple întâmplări, situaţii magice de dezvăluire a lumii, prilejuri de uluitoare surprize în univers. A fi pentru a privi iată o fascinantă terapeutică, iată o soluţie.
A.B.
-Nu te-am vazut niciodata fara zambet - imi spuse intr-o zi un prieten pe un ton in care admiratia avea toate insusirile reprosului.
-Mi se pare firesc, i-am raspuns, nici dezbracata nu m-ai vazut niciodata.
-Vrei sa spui ca zambetul este pentru tine o haina - se mira el aproape acuzator.
-Vreau sa spun ca zambetul poate fi de foarte multe feluri si poate indeplini foarte multe functii- complexitatea unei personalitati putind fi de altfel stabilita si dupa largimea diapazonului de zambete de care dispune - iar una din aceste functii,cea mai neinsemnata,desigur, dar si cea mai curenta, este aceea de a oferi celorlalti o infatisare decenta,indiferent cata suferinta s-ar camufla dincolo de ea.
-Dar asta inseamna a statuta nesinceritatea, a ridica ipocrizia la rang de virtute! - striga,revoltat cu adevarat, amicul meu.
-Numai in masura in care si a fi civilizat inseamna a fi ipocrit.Bineinteles ca in epoca de piatra totul trebuie sa fi fost mai direct,cel ce suferea isi racnea probabil instinctele la gura pesterii, fara a-si pune probleme de discretie si fara a se gandi la linistea celorlalti.Primitivul era desigur mai "sincer".Numai ca mie racnetul nu mi se pare o chestiune de sinceritate,ci una de vointa si de cultura.
-Bine, dar in felul acesta zambesti oricui,dusmanilor ca si prietenilor.
-Bineinteles.Am considerat intotdeauna ca a acorda salutul si zambetul celor cu care nu esti de acord, celor de care te despart idei si credinte este o dovada - pe care ti-o dau si tie insuti in primul rand - ca nu vrei sa le bagi la cap, o data cu argumentele,si un glont.De altfel, ti-am spus ca zambetele sunt de foarte multe feluri:a zambi unui dusman poate fi o sfidare,poate fi dovada pe care i-o arunci - cu cat mai elegant,cu atat mai usturator - ca raul pe care ti l-a facut nu te-a atins.Mi s-a parut intotdeauna demn sa nu acuz o lovitura,decat sa ripostez la ea.Am preferat sa nu lovesc, decat sa marturisesc ca am fost lovita.
-Cu cat te ascult, cu atat trebuie sa recunosc ,ma convingi si - ca sa fiu sincer pana la capat - ma si sperii putin.
-De ce? Singurul fel de zambet pe care l-am dispretuit si nu l-am folosit niciodata a fost zambetul ofensiv,provocator.
-Oricum,de acum incolo va trebui sa fiu mult mai atent la descifrarea zambetelor tale...
-Nu trebuie sa exagerezi: cele mai multe dintre ele imi sunt adresate mie - cu cat mi-e mai greu,cu atat am nevoie de mai multe argumente pentru a ma convinge ca inca rezist.
AR TREBUI
Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...
Se face noapte
Din oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.
N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).
Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă
E aievea cântu-i uniform,
Şi ca nu cumva în somn să tacă,
Mi-era frică seara să adorm.
Zbor
De boala de care sufăr
Nu se moare,
Ci se trăieşte -
Substanţa ei este chiar eternitatea,
Un fel de cancer al timpului
Înmulţindu-se din sine fără oprire.
E o boală impecabilă,
O suferinţă perpetuă ca o vocală de sticlă
Laminată în văzduhul asurzitor,
O cădere
Căreia, numai pentru că e fără sfârşit,
I se spune zbor.
Fără tine
Fără tine mi-e frig
N-am înţeles niciodată
Cum simte aerul
Că ai plecat.
Universul se strânge
Ca o minge plesnită
Şi-şi lasă pe mine zdrenţele reci.
Câinele negru
Cu burta întinsă duios pe zăpadă
Se scoală şi se îndepărtează
Privindu-mă în ochi,
Refuzând să-şi spună numele.
Începe să fulguie.
Mă ustură pielea
Pe locul de unde te-ai rupt.
Şi mi-e frig,
Când simt cum cade moale,
Odată cu zăpada,
Această rugăciune către nimeni.
Azi mi-am dat seama ce inseamna fericirea
Gandindu-ma la ce a fost si nu mai este.
Vremuri au apus
De mult… foarte mult
Vremuri adunate-ntr-un minut, o ora, o zi
Sau poate mai mult
Care-mi starnesc amintiri,
Amintiri ce intr-o clipa
Ma fac fericit!
by Ovi
